Search

Vezi mai multe

#poveste


 

Autor: Anna Książek, Andrea Pucci

Traducere: Alina Caraman

Corectură: Ionuț Stoican

 

La început nici nu m-am gândit să vorbesc despre orbirea ei, poate aș fi scris despre asta la final, ca informații suplimentare. În ansamblu, de ce ar trebui să aibă o semnificație atât de mare?

Dar, de fapt, are importanță. Asta pentru că Yoshi, cu atitudinea ei față de problemele zilnice, cu entuziasmul și optimismul ei, ne deschidea ochii în fiecare zi cât timp am stat în Phrao, Thailanda. Aici Yoshi coordonează proiectul Always Reading Caravan (ARC). Înainte de a scrie mai multe despre aceasta, să aruncăm o privire la povestea lui Yoshi.

Mi-a plăcut să citesc de când eram mică. Era bunicul meu cel care îmi citea de când aveam 2-3 ani. Mi-a plăcut cu adevărat lumea poveștilor. Când freventam școala primară, am învățat rapid Braille, am fost foarte motivată, puteam citi singură și nu mai trebuia să cer ajutorul altor persoane. De atunci, cititul de plăcere a devenit o parte din viața mea. Un alt lucru este că, în calitate de persoană cu dizabilități de vedere, am fost întotdeauna ajutată și încă mai sunt. Ceea ce nu îmi place este acel sentiment de a nu putea să ajut și eu la rândul meu. E aproape ca o fobie, nu vreau să mă gândesc la mine ca la o persoană inutilă.

Pe când aveam 12 ani, am început să învăț limba engleză. Mi-a plăcut cu adevărat, mi-a deschis o cale de a comunica cu cineva cu care nu puteam interacționa altfel. Când m-am dus la Tokyo am realizat că pot să studiez și în străinătate.

Pe când aveam 18 ani, m-am dus în America unde am întâlnit o mulțime de oameni din diferite medii. În Japonia, de unde vin, suntem cu toții foarte asemănători. Nu avem prea mulți imigranți. Nu vedem prea multe diferențe în ceea ce privește bogăția. Nu sunt atât de mulți oameni foarte săraci sau foarte bogați. Persoanele cu dizabilități, cel mai probabil studiază în școli specializate. M-am născut oarbă, dar majoritatea colegilor mei aveau situații similare cu a mea. Nu am avut prea multe contacte cu oameni din alte medii, din alte culturi. Mi-a plăcut să citesc despre ei în cărți, la televizor sau ascultând radioul. Nu am avut prieteni care să fi supraviețuit unui război, care au fost abuzați de părinți sau care sunt refugiați și trebuie să se adapteze la realitățile dintr-o altă țară. Când i-am întâlnit în America, a fost o adevărată experiență: wow! Oamenii aceștia chiar există și sunt exact ca noi! Au aceleași probleme, nu le place spanacul, au fost părăsiți de către iubitul lor - lucruri normale, care până la urmă ni se întâmplă tuturor.

În America am început să fiu interesată de Thailanda. În timpul studiilor, la universitate, am vizitat de câteva ori această țară. Înainte de a mă muta acolo, am avut o perioadă de doi ani în care am muncit la Tokyo pentru o companie mare, însă nu prea mi-a plăcut acolo. Aveam un salariu destul de bun, dar simțeam că munca mea este lipsită de valoare. În momentul în care am ajuns să aflu mai multe despre Kanthari am și decis să aplic.

Kanthari este o organizație din India care oferă un programe de pregătire în leadership pe parcursul a 7 luni. Acest program este dedicat celor dornici să conducă acțiuni de schimbare socială oriunde în lume.


Pentru a aplica la Kanthari, aveam nevoie de o idee. Nu am vrut să fac lucruri doar pentru oamenii fără vedere. Dizabilitatea este un domeniu de dezvoltare limitat, am vrut să fac ceva diferit. Întotdeauna am vrut să promovez o societate incluzivă. Din numeroasele mele vizite în Thailanda, am observat că oamenii nu citesc mai deloc, în special în zonele rurale. Ei se uită la televizor, dar de multe ori nu au nici măcar o carte în casă. Pentru mine, acest lucru este incredibil - cum acești părinți nu au nici măcar o carte pentru copilul lor. Am vrut cu adevărat să fac ceva în legătură cu asta. În aplicația pentru proiectul meu, am scris că vreau să construiesc o bibliotecă. M-au acceptat, așa că am început să frecventez un curs de câteva luni. La un moment dat am avut ideea de a crea o bibliotecă mobilă, astfel încât persoanele cu dizabilități sau vârstnicii sau persoanele cu copii mici sau bolnavi să o poată folosi. Așa a luat naștere proiectul meu.

Yoshi a venit în Thailanda în februarie 2010 și a început să-și implementeze ideea în Bangkok. Dar, de la bun început, a simțit că acest oraș nu era chiar acel loc care ar avea cu adevărat nevoie de schimbare. În septembrie 2011 s-a mutat la Phrao, la două ore distanță de Chiang Mai. Aici ea sprijină comunitățile locale iar acțiunile sale se concentrează pe trei elemente principale: biblioteca, serviciul de bibliotecă mobilă și centrele pentru copii.

La început, împreună cu primul meu angajat, am organizat o bibliotecă mobilă având drept mijloc de transport o motocicletă. Dar în această parte a Thailandei, oamenii sunt timizi și foarte închiși în sine. Ei nu îndrăznesc să se apropie de noi când ajungem în satul lor pe o motocicletă și încercăm să îi încurajăm să împrumute cărți gratuit. Ei vroiau să știe mai multe despre cine suntem și ce facem. De aceea, am deschis o locație care funcționează ca o bibliotecă; dar încă mai păstrăm şi serviciul mobil: o dată pe lună mergem în școli, la persoanele cu dizabilități din zonă, vizităm bolnavii sau persoane vârstnice. De asemenea, am încercat să ne folosim de ajutorul bibliotecii mobile pentru a împărți cărți și comunităților izolate din acea regiune. Nu m-am gândit la asta înainte, dar când am ajuns în satele de pe dealuri mi-am dat seama că oamenii din aceste comunități nu vorbesc deloc thailandeză, ei au propriul lor dialect. Nu avea nici un sens să ducem biblioteca mobilă acolo. După ce am consultat localnicii din zonă, am decis să deschidem acolo un centru de alfabetizare a copiilor. Nu era în planul nostru, dar s-a dovedit a fi necesar, așa că l-am făcut. Am deschis 3 centre, 2 dintre ele încă funcționează.

Înainte de a-și atinge scopul, Yoshi a trebuit să depășească o mulțime de probleme. În primul rând, a trebuit să convingă comunitatea locală atât despre proiect, cât și despre ea însăși: este nevăzătoare, acest lucru este atipic pentru locuitorii lui Phrao; în plus, este din Japonia. În pofida acestor lucruri, ea este astăzi un membru respectat al comunității. Cea de-a treia aniversare a bibliotecii, la care am fost atât de norocoși să participăm și să ajutăm la organizare, s-a bucurat de prezența a aproximativ 150 de persoane. O mare realizare într-un sat atât de mic. Și asta o motivează pe Yoshi să continue.


Chiar îmi place să văd cum comunitatea se dezvoltă în jurul bibliotecii. La început nimeni nu îi acorda atenție. Au fost doar câțiva oameni care împrumutau cărți, și era tot. Acum avem centre de alfabetizare și activități sistematice pentru copii. Biblioteca devine din ce în ce mai populară. Pentru mine, proiectul ARC ar trebui să funcționeze nu ca o bibliotecă simplă, ci ca un centru comunitar. Mă bucur foarte mult că proiectul crește și copiii continuă să vină. Simt că ceea ce facem merită. Mereu vreau să transmit mesajul: toată lumea poate fi un donator, nu contează circumstanțele. Unii oameni se uită la mine, la proiectul nostru și descoperă că pot face și ei ceva, chiar dacă nu au mulți bani, proprietăți sau educație.

Curajul și munca zilnică a lui Yoshi motivează o mulțime de oameni să aibe inițiativă. Faptul că ea este nevăzătoare nu este un fleac în acest caz: oamenii înțeleg că acest lucru nu este un obstacol în a te dedica unei cauze, ei conștientizează faptul că într-adevăr toată lumea o poate face. Ce altă semnificație mai are faptul ca Yoshi este nevăzătoare?

Dizabilitatea mea are atât consecințe pozitive cât și negative. Negative: limitarea muncii. Nu pot conduce, nu pot face o mare parte din munca fizică. Există atât de multe lucruri pe care oamenii cu vedere pot să le facă mai repede. Cred că daca aș fi putut vedea, relația mea cu angajații ar fi fost alta. Ei nu observă munca pe care o fac; ei văd doar oamenii pe care îi aduc, banii pe care îi ridic, dar nu mă văd lucrând fizic prea mult. De asemenea – relația cu copiii. Este puțin dificil să interacționezi cu copii mici, ei se tem de oamenii mai diferiți. Nu intru prea mult în contact cu ei, ceea ce este trist deoarece îmi place foarte mult să lucrez pe teren.

Partea pozitivă este că pot vinde mai bine proiectul meu. Este ciudat pentru oameni: o femeie oarbă, japoneză, cu un proiect thailandez. Un motiv în plus pentru a capta atenția. Câteodată nu putem concura cu alți oameni, există atât de multe proiecte în lume, activiști sociali, ONG-uri. Este atât de greu să ai atragi cuiva atenția. Acesta este cel mai mare avantaj în a fi nevăzător.


Un alt lucru care merită amintit este că am sentimente față de oamenii care ajută, care fac asta tot timpul. Pot spune că nu am o tendință de abordare socială de sus în jos. Încercăm să coexistăm. Întotdeauna spunem oamenilor să ne ajute, căci fără ei nu putem exista. Până și în sate cerem oamenilor să ajute: "să aducă fructe copiilor". Este foarte important ca ei să se implice.

Una dintre provocările mele majore sunt resursele umane. Parțial pentru că suntem într-o zonă îndepărtată. Nu cred că ar fi atât de dificil în Bangkok. Dar aici, dacă dorim să angajăm muncitori, oameni din comunitate, este foarte dificil să le satisfacem nevoile. Ce putem să oferim pentru a le împlini așteptările? Muncitorii nu sunt niște visători ca mine, nivelul de angajare este mai mic decât aș vrea eu să văd la acești oameni, asta pentru ca oamenii din această comunitate sunt destul de materialiști.

O altă provocare este să găsesc o persoană căreia îi pot încredința organizația, care să se comporte ca o mamă cu copilul ei. Mama își iubește cel mai mult copilul. Puteți angaja un babysitter foarte bun, dar aceasta lucrează în general doar pentru bani, nu este dragoste necondiționată.

De ce anume ai nevoie pentru a fi un agent al schimbării?

Pentru a fi un agent al schimbării (changemaker) trebuie să fii un visător. Această lume este atât de plină de lucruri rele. Doar dacă citești ziarul și crezi în ceea ce scrie acolo nu mai este loc pentru visare. În Asia, și presupun că în multe alte țări, viitorii agenți ai schimbării sunt deseori descurajați, ni se spune să uităm de visele noastre și să ne concentrăm asupra muncii. Trebuie să reușești să stai ferm și să spui: "Eu îndrăznesc să visez". Trebuie să fii un pic nerealist, un pic nebun. Aptitudinile practice pot veni mai târziu. Dacă ești destul de pasionat, poți să îi convingi și pe alți oameni să se alăture visului tău, să facă lucruri împreună cu tine. Visează. Doar atunci visele se pot împlini.



 

Agentul schimbării Yoshimi Horiuchi - absolvent al programului Kanthari, fondator și lider al Caravanei Always Reading în Phrao, Thailanda.


Yoshi și echipa ei în bibliotecă, în cadrul unui eveniment organizat pentru a sărbători aniversarea organizației. Toți cei care lucrează în bibliotecă provin din Phrao sau din satele din apropiere.


Centrul pentru copii construit de caravana Reading Always într-un sat din zonele muntoase. Copiii din triburile montane vorbesc adesea propria limbă, foarte diferită de limba thailandeză. În centrele de copii pot învăța Thai de bază și pot să citească și să învețe.


Yoshi ascultă cu atenție o descriere a peisajului, bucurându-se de aerul proaspăt, de miresme, de sunetele din natură și de peisajul din imaginația ei.



Biblioteca ARC din Phrao, plină de copii. Majoritatea cărților au fost donate de oameni care cred în misiunea bibliotecii.




 

Ați descoperit vreo greșeală în text? Doriți să ne susțineți în traducerea scenariilor și poveștilor în diferite limbi? Nu ezitați să ne contactați! Căutăm în permanență oameni care să ne ajute cu traducerea în orice limbă. Haideți să facem ca materiale pentru agenții schimbării să fie disponibile pentru mai multe persoane! → hello@exchangetheworld.info


Mai multe povești a agenților schimbării: exchangetheworld.info